În 1972, revista Teatrul a publicat o anchetă pe tema „Sportivii și teatrul”. Răspunsul lui Mircea Lucescu, pe atunci în vârstă de 27 de ani:
„Sper că dumneavoastră n-o să mă ironizaţi şi nici n-o să-mi faceţi o caricatură defăimătoare, aşa cum mi s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă, cînd am îndrăznit să mărturisesc că-mi place Apollinaire sau Eluard. Există la noi o tristă şi înrădăcinată prejudecată, după care noi, „actorii“ spectacolului secolului — fotbalul —, am fi nişte troglodiţi, nişte diletanţi amărîţi. Vorbeam odată cu Pittiş şi cu Caramitru, care-mi spuneau că teatrul modern de azi cere performanţă sportivă, că s-a dus vremea actorului care joacă imobilizat în fotoliu. Fotbalul de azi cere la rîndul său şi un bagaj serios de cunoştinţe din toate domeniile: artă, ştiinţă, cultură etc. Eu merg la teatru tot timpul. Cîteodată mă duc în... asalt şi văd cîte patru spectacole pe săptămână. Plăcîndu-mi foarte mult poezia, am fost la toate spectacolele de poezie ale Radioteleviziunii.
Foarte mulţi actori m-au impresionat; dar mai ales Irina Răchiţeanu-Şirianu, cu modul ei simplu, sensibil şi profund prin care a pătruns şi a redat taina versurilor. Extraordinar mi s-a părut spectacolul de poezie susţinut de Caramitru, Pittiş şi Elena Caragiu la Teatrul Bulandra. De altfel, la acest teatru nu mi-a scăpat nici o montare. De la „Play Strindberg la „Leonce şi Lena”, de la „D-ale carnavalului" până la „Scrisoarea pierdută” a lui Ciulei. Găsesc foarte interesante şi foarte utile aceste diferite formule de înscenare ale aceleiaşi piese. Păcat că se aplică atît de rar. Păcat şi că teatrul nostru, cu interpreţi atît de mari, nu întreprinde incursiuni mai largi în domeniul teatrului antic, clasic şi mai ales al teatrului modern contemporan.
Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întîlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă a lui Peter Weiss, „Marat/Sade”, pe care n-a cuprins-o, pînă în prezent, nici un teatru în repertoriul său. Am văzut la Liverpool o montare a piesei „Scripcarul pe acoperiș”. M-a tulburat prin perfecțiune, prin integrarea organică a muzicii și a plasticii, prin acuitatea ideii, exprimată printr-un joc original, de o mare spontaneitate. Mă întreb, apoi, de ce nu se reiau acele spectacole-lectură. Acele lecții de istorie teatrală, ilustrate cu fragmente sau cu piese întregi atât de necesare în educația spectatorului adult sau copil.”
(Ionuț Sociu / FB)
I don't know how to explain, but this view is pure therapy for me.
It's like time standing still, an old and somewhat creepy aesthetic, and this really helps when life gets difficult. It's a respite, a small escape. A short tram ride that I wish would last as along as a dream.
“My father observed that most buildings, and most buildings that we truly love, are not the work of architects. The agreeable settledness of the old English town, he reasoned, was the work of local craftsmen…”
—Sir Roger Scruton
This might look like just cozy morning photos , but they carry a load enough to break your heart - I know it because they just did mine: this is Mariupol, before the hell Russia brought in 2022.
The longer you look at these photos the more it feels if you
An epoch after Descartes scarred us with the disembodied "I think, therefor I am," Humboldt invited us to read the poetry of nature and think about science in a lovely way best described as "I feel, therefore I understand" https://t.co/ZjwSibt1Fb
↠
Le poétique s'installe comme
une présence qui vous entoure,
une spirale qui vous étreint.
Son tissu sans substance
se courbe entoure le tien
et vous transporte ailleurs,
si vous embrassez ses images.
Et vous attends un reflet en vain,
car c'est lui qui vous attend déjà.
↞