În veața asta dacă avem un pic de credință va veni o mînă și te va ajuta oricînd și oriunde 🙏🙏🙏🥰🥰 In this world, if you have a little faith, you never know
Cică nu sunt cu munții 😈 Iată altă dovadă de la dosar, Salkantay Pass, 4600m, Peru. Bine, de abia respiram urcând, dar ce mai contează, am ajuns, da sau nu?!?
Am trăit ani de zile cu falsă convingere că Pahonțu e un cărturar desăvârșit. Că e un intelectual timid într-o uniformă de dur. Civilii de la Recorder (sau verișorii de la Snoop?) au aprins lumina în cămara Cotrocenilor. Și au găsit un (alt) plagiator. Lumea mea s-a prăbușit...
🙏🌿🕊️”În acel timp,fariseii şi cărturarii i-au spus lui Isus:"Discipolii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni,la fel şi cei ai fariseilor,dar ai tăi mănâncă şi beau" Isus le-a spus:"Puteţi oare să-i faceţi pe nuntaşi să postească atât timp cât mirele este cu ei?”Luca 5/33-34
Cred că viața modernă a devenit, în multe privințe, piatra de moară a propriei noastre existențe.
Organismul și mintea noastră au fost modelate de sute de mii de ani de evoluție într-un ritm complet diferit de cel în care trăim astăzi. Am ajuns într-o lume în care alergăm permanent după bani, muncă, performanță și tot mai mult, în timp ce mintea noastră este bombardată continuu cu informații, probleme și stimuli.
Nu spun că trecutul era mai bun. Omul de acum zece mii de ani nu ducea o viață calmă, ci una stresată altfel: foamete, boală și pericol. Ce s-a schimbat nu este neapărat existența stresului, ci natura lui. Dintr-un stres acut, legat de supraviețuire și urmat, de multe ori, de perioade de recuperare, am ajuns la unul cronic, difuz, care pare să nu se mai termine niciodată.
Corpul și mintea noastră sunt construite să reacționeze la pericol. Problema apare atunci când starea de alertă devine permanentă, iar pericolul este invizibil: o notificare, un termen-limită, o factură.
Nu spun nici că trebuie să renunțăm la muncă sau la progres. Dar cred că am uitat că, înainte de a fi angajați, consumatori sau utilizatori ai unor rețele sociale, suntem organisme vii, cu limite.
Și trebuie spus clar: o mare parte din această presiune nu ține doar de alegerea individuală. Nu este vorba doar despre faptul că oamenii „nu mai știu să se oprească”, mulți nici nu au cu adevărat această posibilitate. Cine lucrează două schimburi sau trăiește permanent cu grija facturilor nu alege întotdeauna acest ritm. De multe ori, sistemul în care trăim i-l impune.
Poate că, acolo unde mai avem totuși libertatea de a alege, ar trebui să recuperăm o parte din ceea ce am pierdut pe drum: mișcarea, liniștea, natura, timpul petrecut fără ecrane, relațiile reale și momentele în care pur și simplu nu trebuie să facem nimic.
Pentru că altfel riscăm să construim o lume din ce în ce mai performantă, dar populată de oameni din ce în ce mai obosiți, anxioși și agitați.
Iar când mintea ajunge permanent suprasolicitată, oamenii caută inevitabil forme de evadare: substanțe, alcool, dependență de ecrane sau orice altceva care le poate oferi, măcar pentru puțin timp, senzația că se pot opri.
Nu cred că aceste lucruri sunt întotdeauna problema în sine. De multe ori, sunt și simptome. Sunt felul în care un organism suprasolicitat încearcă să găsească un buton de oprire pe care lumea din jur nu i-l mai oferă.
Poate că una dintre cele mai mari probleme ale lumii moderne nu este că avem prea puțin, ci că nu mai știm, și, pentru mulți, nici nu mai avem cu adevărat posibilitatea să ne oprim.
https://t.co/kFZ2614VDn